Serenade

Seara cobora incet.Ploua.Inexplicabila durere isi facuse deja aparitia. Cu cat se lasa in voia ei cu atat o ravasea mai mult,cu atat stapanirea de sine era imposibila. Dar nu avea ce face..era prinsa in acest joc al suferintei impuse parca de cineva de sus si traindu-l,constata ca ii place.Serenade de Schubert se auzea in alta camera in timp ce din ochii mari margele de lacrimi se desfaceau iar si iar(i se parea cea mai trista melodie,pe care putea sa se piarda de cate ori avea stari asemanatoare).Nu-si explica de unde venise amalgamul de regrete si emotii,dar le savura pe fiecare in liniste,tacuta si supusa. Iubea ploaia dintotdeauna..initial,era cuprinsa de o liniste interioara profunda, dar realizand-o,in luciditatea ei se trezea gandul singuratatii.Si acum..eu ce ma fac? isi spunea.Era constienta ca singuratatea era doar pe dinauntru, pentru ca existau oameni care isi aratau afectiunea fata de ea si erau dispusi oricand sa o asculte sau sa o ajute cu sfaturi. Dar nu, era condamnata pe vecie la o singuratate fara margini,pe care nu ai cum sa o razbati.Deodata isi simtea spiritul usor, plutind in voia vantului si al muzicii, fara nicio directie, fara niciun motiv. Simtea. Asta era verbul care o definea.
Altii spuneau ca ii place sa-si faca rau singura,ca lasa viata sa treaca pe langa ea,ca nu e prinsa in cotidian.Insa ce vina avea ca i-a fost data aceasta insusire neobisnuita,care o seaca deseori de puteri si de ganduri? Ce trebuie sa faca pentru a-si gasi pentru prima oara echilibrul?